Slow Dancing in a Burning Room
august 1, 2009
Când se face seară, toate luminile se aprind,
faţa mea devine un felinar pe care îl reneg
şi apoi îl apropii imaginându-mi că e umărul tău.
Între toate becurile astea, inima mea e o gaură neagră
în care ai intrat şi de unde nu te mai pot salva.
Nodul pe care îl simt în gât nu mai dispare,
de două săptămâni pentru mine se face numai noapte.
Cuvintele trec de nodul ăsta ca într-o intersecţie,
cuvintele pentru tine rămân înăuntru, se întorc.
Când se face seară, oamenii îşi închid ochii şi dorm,
eu aştept o stea căzătoare pe care să o plâng,
mâinile îmi atârnă într-o agonie neînţeleasă,
faţa mea felinar se aprinde ca luna în noaptea noastră.
De undeva de la etajul 6 te rog să te gândeşti la mine,
apoi închid ochii şi îmbrăţişez nodul din gât.
(30 iulie, 14 zile )
Vladimir's Blog 
De ce „etajul 6”?
Fiindcă sunt mai aproape de lună la etajul ăsta. Dar nici prea departe de pământ.
Înseamnă că dacă deschidem ferestrele ne privim în linie dreaptă, de la aceeaşi aproximativă altitudine.
Este posibil. Dar se spune că dacă doi oameni privesc luna în acelaşi timp e ca şi cum s-ar privi ochi în ochi. Mai bine am încerca asta.
Pentru „ca şi cum” lansez un ochi.
Dar vor fi multe priviri acolo, te asigur! Să-mi spui dacă o vei recunoaşte pe a mea.
O recunosc, e a unui om care se teme de viaţă. Pentru că viaţa, realitatea ei, nu e întotdeauna frumos colorată, îi e frică să se arunce în ea, preferă dureroasa (pentru că ştie prea bine că ceea ce nu e adevăr şi viu e minciună şi viaţă fără viaţă) minciună a imaginilor pe care poate să le încarce cu materia imaginară s propriilor dorinţe.
Îi doresc şi sper din suflet să găsească putere de a se smulge din nimic.
Sunt cea mai optimistă persoană din câte cunosc şi mereu am câte un zâmbet. Da, am temerile mele, dar le ţin adânc ascunse şi în cea mai mare parte a timpului cred că reuşesc să trăiesc fără ele.
Mulţumesc! Ş=