Slow Dancing in a Burning Room

 

Când se face seară, toate luminile se aprind,

faţa mea devine un felinar pe care îl reneg

şi apoi îl apropii imaginându-mi că e umărul tău.

Între toate becurile astea, inima mea e o gaură neagră

în care ai intrat şi de unde nu te mai pot salva.

Nodul pe care îl simt în gât nu mai dispare,

de două săptămâni pentru mine se face numai noapte.

Cuvintele trec de nodul ăsta ca într-o intersecţie,

cuvintele pentru tine rămân înăuntru, se întorc.

Când se face seară, oamenii îşi închid ochii şi dorm,

eu aştept o stea căzătoare pe care să o plâng,

mâinile îmi atârnă într-o agonie neînţeleasă,

faţa mea felinar se aprinde ca luna în noaptea noastră.

De undeva de la etajul 6 te rog să te gândeşti la mine,

apoi închid ochii şi îmbrăţişez nodul din gât.

(30 iulie, 14 zile )

What I miss about you

Dacă ai fi fost un om rău,

te-aş fi iubit

până când în inima ta ar mai fi rămas

doar golul de dinainte de moarte.

Îmi scriu mie,

de ieri nu mai am cui să mă adresez.

Afară cerul de joaca cu gândurile mele,

le terfeleşte, le mototoleşte şi le aruncă

într-un loc care nu are nici nume.

Nu mă simt singură şi asta e trist

ca zâmbetul unui cerşetor

când primeşte mărunţişul tău.

Daca m-ai putea privi atent,

ai observa că pe pieptul meu

stau scrise ultimele tale cuvinte:

„there’s nothing wrong with you”.

De două ori pe an se întâmplă să spun

exact ceea ce simt.

În rest, iubirile mele se reduc

la ceea ce vrei tu.

Poate ăsta e un lucru greşit.

 

 

Blame it on the Moon

Când deschid geamul, văd o bătrânică cu două bastoane

ca şi cum ar fi viaţa mea

fără niciun sens, dar cu două feţe.

De multe ori simt că tăcerea mea va fi până la sfârşit

prietenul care încearcă să mă aranjeze şi dă greş.

Iată-mă, încă o zi ce mă putrezeşte

între patru pereţi cu hârtie igienică în buzunare,

imaginându-mi că apăs pe umărul tău

şi nu pe tastele astea blestemate.

 

Ochiul meu drept a început să plângă,

e primul reproş pe care mi-l aduce

şi la care răspund cu ceai şi multe pastile.

Îţi spun: ce ciudat să mă simt atât de bine.

Uneori mă gândesc că boala mea nu e o simplă răceală

ci altceva ce nu se vindecă cu ceai.

 

Îmi obosesc oasele aruncându-le într-un tren,

de o parte şi de alta a coloanei

mi se răsuceşte un şarpe şi mă mângâie.

E tot ceea ce primesc alături de huruitul trenului

ca un cutremur ce vine din interiorul palmei mele.

Nu mai vorbesc decât cu apusul,

eu îi spun dragule, el mă strigă trădătoaro.

 

No expectations

 

În camera asta, doi fluturi se întâlnesc

şi se transformă în sute de omizi.

Pe pielea mea poţi să le simţi urmele

ca şi cum aş fi săpat şanţuri

prin care să se scurgă apa

în caz de inundaţii.

Adevărul e că singura apă care se scurge

este cea a unei mame ce naşte

undeva în pieptul meu,

unde stomacul meu se ridică

şi rămâne aşa

până când şanţurile seacă din nou.

În camera asta, singurul zgomot

pe care îl aud

este cel al aripilor care bat

şi se transformă în sunetul degradării.

Îţi spun că sunt atât de obosit

că nu pot fi altfel decât bine,

apoi tăcerea de după un lucru rău.

 

 

 

 

Wasting Love

Spune-mi, vrei să laşi piticii aştia cu trei ochi

să urce până la noi şi să ne asculte vorbind?

Te întreb în fiecare zi, îmi răspunde o fereastră goală de mess.

Spune-mi, pe tine te doare distanţa asta incestuoasă,

tu te gândeşti dacă în avionul care tocmai a decolat sunt eu

şi vin la tine cu periuţa de dinţi şi gelul de duş…

Pot să dorm în pielea ta, pot să mă îmbrac în dragostea ta,

spune-mi dacă pot!

 

 

Dacă ţi-aş zice „Deschide geamul!”, ai râde,

mi-ai spune să nu încerc reinventarea,

cel mai plauzibil lucru din viaţa asta este moartea

şi stă mereu la doi paşi de tine, ca un ogar fidel.

M-am gândit într-o noapte să o atac cu un cuţit

făcut din oasele mele albe şi lipsite de calciu,

dar pentru asta trebuie să-mi răspunzi, să mă laşi

să iau avionul până la tine şi apoi să mă strecor prin buzele tale

până pe cerul gurii, unde voi dormi o lună ca să câştig puteri.